Din viitor, spre trecut

N-am ştiut niciodată că toamna e, de fapt, anotimpul grepfruit-ului. Învăţasem, cât am prins din vremea Ceauşeştilor, că numai iarna se mănâncă citricele. La fel cum ştiam că ninsoarea are miros şi că cafeaua se "îndoaie" cu zahăr şi lapte să-şi piardă din tărie. Şi că praful se şterge o dată pe săptămână, că vinetele au seminţe multe dacă sunt tari la vârf şi mucegaiul se curăţă cu clor. Lucruri pe care le-am auzit în copilărie, dar pe care nu le voi uita niciodată.

Mi-e dor ca duminica să miroasă a pui la cuptor şi tu să te culci la prânz, ca dimineaţa să mănânc mini-pateuri cu brânză şi să beau lapte cu cacao cumpărate special de bunica pentru mine, şi mi-e dor de ouăle fierte pe care le pregătea tata la micul dejun când aveam 3 ani. Mi-e dor de weekendurile petrecute împreună, de zilele săptămânii dormite la bunica, de zilele de luni în care mă suiai în taxi să ajung la şcoală. Mi-e dor de copilărie, de lucrurile care niciodată n-or să mai fie la fel.

Locul vostru l-au luat două pietre reci, care nu-şi au locul nicăieri în sufletul meu şi pe care nu pot să-l împac cu ideea asta. Recunosc că refuz să mă gândesc la trecut şi când o fac, se întâmplă foarte rar. Mă întreb de ce s-au întâmplat toate astea, de ce a trebuit să mă maturizez înainte de vreme şi de ce n-am putut avea niciodată o familie normală, plictisitoare. De ce, la o vârstă fragedă, a trebuit să-mi port singură de grijă, pentru că nu avea cine altcineva s-o facă.

Viaţa e un hotel ale cărui camere sunt, la început, ocupate, şi care-apoi se eliberează, rând pe rând. Şi rămân numai amintirile, materiale sau nu. Nu-mi dau seama încă dacă au rolul de-a te face fericit sau, dimpotrivă, de-a te aduce pe culmile disperării.