Te însori cu mine?

Sunt extrem de nebună şi dualistă. Recunosc. (asta e descoperirea mea)

Regret că sunt nestatornică şi imprevizibilă în ceea ce priveşte momentul "de nebunie", dar previzibilă în privinţa apariţiei acestuia. Regret de fiecare dată faptul că, pentru a-mi atinge ţelul, trebuie să calc pe cadavre. Dar nu regret niciodată rezultatul. (aici, pentru ştie el cine, I'm sorry că ne-am stricat prietenia)

Am înţeles că, pentru mine, nu există dragostea aia nebună, care te sufocă şi dincolo de care nu mai există nimic. Sunt lucruri mai presus de asta. Mult mai presus. (danke, Iulia)

Şi niciodată n-o să mai spun "niciodată". ( Florin a avut dreptate)

Am alergat degeaba să găsesc ceea ce aveam deja, dar nu ştiam să apreciez. Am găsit drumul înapoi.

Cred că locul cuiva e acolo unde se simte cel mai bine, unde nu există îngrădiri, unde poate fi el însuşi. Unde iubirea se îmbină cu prietenia şi nu numai. Cred că omul care-ţi oferă toate astea e cel lîngă care trebuie să-ţi petreci tot restul vieţii.


Deci, te însori cu mine?